This site uses cookies.
Some of these cookies are essential to the operation of the site,
while others help to improve your experience by providing insights into how the site is being used.
For more information, please see the ProZ.com privacy policy.
This person has a SecurePRO™ card. Because this person is not a ProZ.com Plus subscriber, to view his or her SecurePRO™ card you must be a ProZ.com Business member or Plus subscriber.
Afilieri
This person is not affiliated with any business or Blue Board record at ProZ.com.
din engleză în română: We Weep for You, Venezuela General field: Altele Detailed field: Guvern/Politică
Text sursă - engleză BOGOTÁ – Until recently, Venezuela – the birthplace of the “Liberator” Simón Bolívar – was a free and rather wealthy country, boasting the world’s largest proven oil reserves and a marvelous people. It attracted millions of Colombian migrants seeking to escape the violence of the war against the guerrillas of the Revolutionary Armed Forces of Colombia (FARC). Today, those roles are being reversed: just as Colombia’s 50-year war against the FARC is ending, Venezuela is collapsing economically, socially, and politically.
Colombia is the country with the most at stake in the crisis afflicting our neighbor and sister republic. Indeed, our countries are joined by every possible link: history, culture, economics, and geography, with more than 1,300 miles of shared border.
We in Colombia always hope for Venezuela to prosper. That is why we – along with many other states and world leaders, including the Vatican and Pope Francis himself – are doing everything possible to encourage Venezuela’s government, led by President Nicolás Maduro, and the opposition to reach an honorable solution to the crisis.
That crisis is rooted in the ideas of the late Hugo Chávez, who became Venezuela’s president in 1999. At the time of his election, Chávez enjoyed strong support, including from much of the business and commercial sector, and little opposition from anyone. But I had my doubts about his so-called “Bolivarian Revolution” – and I expressed them. Indeed, as a journalist at the time, I became one of Chávez’s toughest Colombian critics.
When I was elected president of Colombia in 2010, however, I shifted my approach. Taking the reins of a nation, much like having your first child, intensifies one’s sense of responsibility. It was in my country’s best interest to improve relations with our neighbors (we didn’t have diplomatic or commercial relations with Ecuador, either, at the time). Otherwise, we could never achieve the great dream of the Colombian people: peace with the FARC, Latin America’s oldest and largest guerrilla army.
Restoring relations with Venezuela did not mean that Chávez and I had to agree with each other’s perspectives; that would have been impossible. We simply had to respect our differences, while doing what was best for our people. And thanks to a sense of shared history and purpose, not to mention a little humor, we were able to do just that, with our personal relations gradually shifting from antagonistic to cordial.
When US President Ronald Reagan met Soviet leader Mikhail Gorbachev for the first time to discuss reducing their nuclear arsenals, he was blunt. He wasn’t going to become a communist, and he didn’t expect Gorbachev to embrace capitalism. Nonetheless, Reagan concluded that they should work together for a higher purpose: to protect the world from a nuclear disaster. And that is precisely what they did.
When I first met Chávez, I suggested a similar approach. I wasn’t going to become a Bolivarian revolutionary, and he wasn’t likely to become a liberal democrat. But we, too, had a higher purpose: to work toward peace in Colombia, thereby bringing benefits to the whole region. And that is precisely what we did.
Traducere - română Bogotá - Până de curând, Venezuela, locul de naștere al “Eliberatorului” Simón Bolívar, era o țară liberă și destul de bogată, care se mândrea cu cele mai mari rezerve de petrol din lume și cu un popor minunat. A atras milioane de migranți columbieni care încercau să scape de violența războiului împotriva gherilelor Forțelor Armate Revoluționare din Columbia (FARC). Astăzi, rolurile s-au inversat: în timp ce războiul de 50 de ani din Columbia împotriva FARC se termină, Venezuela se prăbușește economic, social și politic.
Columbia este țara cu miza cea mai mare în această criză care afectează țara vecină și soră. Într-adevăr, țările noastre sunt legate prin toate conexiunile posibile: istorie, cultură, economie și geografie, cu peste 1300 de mile de frontieră comună.
Noi, în Columbia, am dorit întotdeauna ca Venezuela să prospere. Din acest motiv și noi, alături de multe alte state și lideri ai lumii, inclusiv Vaticanul și Papa Francis însuși, facem tot posibilul să încurajăm guvernul din Venezuela, condus de președintele Nicolás Maduro, și opoziția să găsească o soluție onorabilă la criză.
Această criză își are rădăcinile în ideile lui Hugo Chávez, care a devenit președinte al Venezuelei în 1999. La momentul alegerii sale, Chávez avea o susținere puternică, inclusiv din partea majorității sectorului comercial și de business și o opoziție slabă. Însă eu am avut îndoieli privitoare la așa zisa “Revoluție Bolivariană” și mi le-am exprimat. Ca jurnalist la acea vreme, am devenit unul dintre cei mai duri critici columbieni ai lui Chávez.
Însă, după ce am fost ales președinte al Columbiei în 2010, mi-am schimbat atitudinea. Conducerea unei țări, ca și nașterea primului copil, amplifică sentimentul de responsabilitate. Era în interesul țării mele să îmbunătățim relațiile cu vecinii (la acel moment nu aveam relații diplomatice și comerciale nici cu Ecuadorul). Altfel, nu am fi împlinit niciodată marele vis al poporului columbian: încheierea păcii cu FARC, cea mai mare și mai veche armată de gherilă din America Latină.
Restabilirea relațiilor cu Venezuela nu a însemnat ca Chávez și cu mine să cădem de acord în toate privințele, ar fi fost imposibil. Trebuia doar să ne respectăm diferențele și să facem ce era mai bine pentru popoarele noastre. Și, grație unor istorii și țeluri comune, dar și cu puțin umor, am reușit, iar relațiile noastre personale s-au transformat treptat din antagoniste în cordiale.
Când președintele SUA Ronald Reagan l-a întâlnit pentru prima dată pe liderul sovietic Mihail Gorbaciov pentru a discuta despre reducerea arsenalelor militare, s-a exprimat tranșant. Nu avea de gând să devină comunist și nu se aștepta ca Gorbaciov să îmbrățișeze capitalismul. Cu toate acestea, Reagan a concluzionat că ar trebui ca ei să lucreze împreună pentru un țel mai înalt: protejarea planetei de un dezastru nuclear.
Când l-am întâlnit prima dată pe Chávez, am sugerat o abordare similară. Eu nu aveam să devin revoluționar bolivarian și nici el un liberal democrat. Dar și noi aveam un țel mai înalt: să aducem pacea în Columbia în beneficiul întregii regiuni. Iar asta este exact ce am realizat.
din engleză în română: The New Risks in Risk Regulation Detailed field: Economie
Text sursă - engleză LONDON – When I took over responsibility for banking supervision in the United Kingdom, in 1995, a wise old bird in the Bank of England (BoE) warned me that I would find it a thankless task. No newspaper ever prints a headline reading “All London Banks Safe and Sound this Week.” But if a problem occurs, it is almost invariably seen as a case of supervisory failure. Dozy watchdogs asleep at the wheel are a trope that trips quickly into journalists’ coverage.
Regulators are caught in a crossfire of conflicting expectations. Banks want to be left alone, unless they need help. Consumers and their political representatives want regulators to be aware of every transaction, ready to intervene in real time if any glitch occurs. In the years running up to the 2008 financial crisis, the pendulum swung toward the non-interventionist end of the spectrum. Today, “intrusive” has a positive connotation in the regulatory lexicon. But the need to strike a sensible balance remains.
The other point my wise old bird made was that the only way to generate a positive story about regulation was to warn of trouble ahead. “Regulators warned today that…” is a good lede for the Financial Times or Wall Street Journal. Editors get a frisson of excitement from worrying their readers.
Financial regulators and the international financial institutions have been following that sage advice a lot recently. As William Coen, the secretary-general of the Basel Committee, put it at a recent conference, citing former US Federal Reserve Chair Ben Bernanke, “for those working to keep our financial system resilient, the enemy is forgetting.” Coen went on to argue that, “the likelihood of a future financial crisis occurring only increases with time.” I suppose one can see what he means, though I wonder about the logic of that formulation.
The European Central Bank has weighed in with more specific concerns: “Vulnerabilities in financial markets continue to build up amid pockets of high valuations and compressed global risk premia.” The ECB is particularly concerned about the feedback loop to the eurozone from trouble in other markets. That concern centers on asset managers: Euro area investment funds are vulnerable to “potential shocks in global financial markets.”
The BoE has similar concerns about the price of risk. On its “Bank Underground” blog, which is fast becoming the most interesting of the BoE’s publications, you can find analysis of the evolution of risk premia. Using the prices of credit default swaps, it shows that investors are accepting less compensation for bearing given amounts of credit risk: compensation per unit of default risk has fallen by 20% since early 2016. Similarly, the volatility premium, defined as the price of options that insure against falls in the equity index, has fallen considerably. In retrospect, mispricing of risk was a flashing red warning sign that regulators and investors ignored in the run up to the 2008 crisis.
Traducere - română LONDRA - În 1995, când am preluat responsabilitatea supravegherii băncilor din Marea Britanie, un bătrân înțelept de la Banca Angliei (BoE) m-a avertizat că va fi o sarcină fără multe satisfacții. Ziarele nu publică niciodată titluri de genul „ Săptămâna asta, toate băncile din Londra sunt sigure și solide.” Însă, dacă apare o problemă, este aproape întotdeauna văzută ca un eșec al supravegherii.
Autoritățile de reglementare sunt prinse la mijloc între așteptări contradictorii. Băncile vor să fie lăsate în pace, exceptând cazurile când au nevoie de ajutor. Consumatorii și reprezentanții lor politici vor ca autoritățile de reglementare să cunoască fiecare tranzacție și să fie gata să intervină în timp real oricând apare o dereglare. În anii premergători crizei financiare din 2008, pendulul s-a deplasat spre capătul neintervenționist al spectrului. Astăzi, „intruziune” are o conotație pozitivă în vocabularul autorităților de reglementare. Însă există nevoia de a păstra un echilibru.
Un alt lucru pe care mi l-a spus bătrânul înțelept a fost că singurul mod de a avea știri pozitive despre supraveghere este dacă avertizezi că urmează necazuri. „Autoritățile au avertizat astăzi că…” este o bună introducere de articol în Financial Times sau Wall Street Journal. Redactorii simt o mare mulțumire când își îngrijorează cititorii.
În ultimul timp, autoritățile de reglementare financiară și instituțiile financiare internaționale au urmat frecvent acest sfat. Așa cum spunea într-o conferință recentă William Coen, secretar general la Basel Committee, citându-l pe fostul președinte al Rezervei Federale a USA, Ben Bernanke, „pentru cei care contribuie la menținerea unui sistem financiar solid, dușmanul este uitarea.” Coen a spus în continuare că „riscul apariției unei crize financiare viitoare crește cu timpul.”
Banca Centrală Europeană (ECB) a intervenit cu îngrijorări mai concrete: „Vulnerabilitățile din piețele financiare continuă să se acumuleze între zone de supraevaluare și prime de risc globale scăzute.” ECB este preocupată în special de reacția zonei euro la dificultățile de pe alte piețe. Această îngrijorare îi are în centrul său pe administratorii de active: fondurile de investiții din zona euro sunt vulnerabile la „șocurile potențiale de pe piețele financiare globale.”
BoE are îngrijorări similare despre prețul riscului. Pe blogul său, „Bank Underground”, care a devenit rapid una dintre cele mai interesante publicații ale BoE, poate fi găsită o analiză a evoluției primelor de risc. Aceasta arată, cu ajutorul prețurilor la swapurile pe riscul de credit, că investitorii acceptă compensații mai reduse pentru a suporta un anumit nivel de risc: compensația pe unitatea de risc de credit a scăzut cu 20% față de începutul lui 2016. Similar, prima de volatilitate, definită ca preț al opțiunilor care asigură împotriva scăderii indexului bursier s-a redus considerabil. Privind în urmă, evaluarea eronată a riscului a fost un semnal de alarmă puternic pe care autoritățile de reglementare și investitorii l-au ignorat în perioada premergătoare crizei din 2008.
din engleză în română: Why “America First” Means “Europe United” General field: Altele Detailed field: Economie
Text sursă - engleză BRUSSELS – One of the main arguments made in support of the United Kingdom’s withdrawal from the European Union is that the UK will be able to negotiate better trade deals with other countries – and even with Europe – if it is on its own. According to Brexiteers like British Foreign Secretary Boris Johnson, because EU member states are too divided and consumed by their own crises to defend the integrity of the European project, “There is only one way to get the change we want – vote to leave the EU.”
But with less than a year remaining until “Brexit day” – when the UK’s EU membership officially ends – it is clear that the British government’s hopes of dividing and conquering the EU economy have been dashed. EU member states have remained impressively united throughout the Brexit negotiations. And while Brexit itself is nothing to celebrate, the process has at least shown that Europe is strongest when it is challenged.
In fact, for many Europeans, the EU seems to have returned from the dead. Slowly but surely, French President Emmanuel Macron and German Chancellor Angela Merkel – the bloc’s two most powerful leaders – have shown signs of coming together to pursue long-overdue EU-level reforms.
Moreover, despite the formation of an anti-establishment coalition government in Italy, and the rise of populist parties across Europe, opinion polls suggest that support for the EU is now higher than it has been in decades. According to a recent Eurobarometer survey, if a referendum on EU membership were held today, 83% of Europeans would vote to remain in the bloc; and a record-high 60% regard EU membership as a “good thing” for their country.
Traducere - română Bruxelles - Unul dintre argumentele principale pentru decizia Marii Britanii de a ieși din Uniunea Europeană este că această țară va fi putea să-și negocieze mai bine tratatele comerciale cu alte țări - și chiar cu Europa - dacă este pe cont propriu. Conform unor susținători ai Brexit, precum ministrul de externe Boris Johnson, din cauza faptului că membrii UE sunt prea divizați și preocupați de propriile crize pentru a mai apăra integritatea proiectului european, “există o singură cale pentru a obține schimbarea pe care o dorim - votul pentru ieșirea din UE.”
Dar acum, când a rămas mai puțin de un an până la “ziua Brexit”, când Marea Britanie își va pierde calitatea de membru al UE, devine clar că speranțele guvernului britanic de a “dezbina și cuceri” economia UE s-au spulberat. Statele membre UE au rămas surprinzător de unite în cursul negocierilor pentru Brexit. Și, chiar dacă Brexitul în sine nu este un motiv de bucurie, acest proces a arătat că Europa e mai puternică când e atacată.
De fapt, pentru mulți europeni, UE pare să se fi întors din morți. Încet dar sigur, președintele francez Emmanuel Macron și cancelarul german Angela Merkel, cei mai puternici lideri ai grupului, au dat semne că sunt gata să urmeze împreună calea spre reformarea mult așteptată a UE. În plus, în ciuda formării unui guvern de coaliție anti sistem în Italia și a ascensiunii partidelor populiste în întreaga Europă, sondajele de opinie arată că susținerea pentru UE este mai puternică astăzi decât a fost în ultimele decenii. Conform unui studiu Eurobarometru recent, dacă s-ar organiza astăzi un referendum pentru apartenența la UE, 83% dintre europeni ar vota să rămână în Uniune, iar un record de 60% consideră calitatea de membru UE un lucru bun pentru propria țară.
din engleză în română: The dark truth behind Sweden's 'revolutionary' recycling schemes Detailed field: Mediu şi ecologie
Text sursă - engleză The dark truth behind Sweden's 'revolutionary' recycling schemes
Sweden considers incinerating waste to be recycling it – and Britain is making the same mistake
By Dominic Hogg
Sweden is a top performer when it comes to sorting and recycling its waste – but there are hidden secrets behind its success Getty
Everyone is talking about Sweden’s recycling system. It’s so good, the press report, that the country can even import waste from overseas to deal with. As one writer put it, “we can only dream of such an effective system in the UK”.
This puzzles me. As someone whose job involves delving through mounds of statistics on waste, and is very familiar with what the various countries of the EU do to manage their waste, I am struggling to understand why Sweden is being painted as some sort of nirvana. In fact, in some parts of the UK, we are outperforming Sweden on recycling rates.
So what is going on?
Sweden’s recycling rate is high at 49.8 per cent, but it has been flat-lining since 2006. It is ahead of the UK’s recycling rate – 44.6 per cent – but not dramatically so, and considerably less than Wales. Thanks to bold policy initiatives from the devolved administration in Cardiff, Welsh councils achieved close to 60 per cent recycling in 2015.
The confusion that has led to everyone looking at Sweden through rose-tinted spectacles seems to stem from the way incineration of waste is being categorised. Reports praising the country include incineration as a form of recycling, but it isn’t. Indeed, too much incineration capacity can hinder recycling.
Yes, Sweden landfills a much lower proportion of waste than the UK – but that’s mainly because it incinerates a much greater proportion. The country incinerated 49.5 per cent of its municipal waste in 2014-15; the UK figure was just 27.1 per cent.
Traducere - română Adevărul sumbru care stă la baza sistemelor“revoluționare” de reciclare din Suedia
Suedia consideră incinerarea deșeurilor o formă de reciclare - iar Marea Britanie face aceeași greșeală
de Dominic Hogg
Suedia ocupă printre primele locuri la sortarea și reciclarea deșeurilor, dar acest succes ascunde multe secrete.
Toate lumea vorbește despre sistemul de reciclare din Suedia. Este atât de bun, spune presa, încât această țară chiar importă deșeuri pentru a le prelucra. După cum spunea un jurnalist, “în Marea Britanie putem doar să visăm la un sistem atât de eficient.”
Eu sunt uimit. Ca unul al cărui job implică săpatul prin munți de statistici despre deșeuri și care este familiarizat cu metodele diverselor țări din UE de gestionare a deșeurilor, îmi este greu să înțeleg de ce Suedia este prezentată ca un soi de nirvana. De fapt, în unele zone ale Marii Britanii stăm mai bine ca Suedia la ratele de reciclare. Deci ce se întâmplă?
Rata de reciclare în Suedia este mare, de 49,8%, dar a rămas neschimbată din 2006. Este mai sus decât rata de reciclare a Marii Britanii, de 44,6%, dar nu cu mult și este semnificativ sub Țara Galilor. Datorită unor inițiative curajoase ale administrației regionale din Cardiff, provinciile galeze au atins în 2015 o rată de reciclare de aproape 60%.
Confuzia care i-a făcut pe toți să admire Suedia pare să provină din modul în care este clasificată incinerarea deșeurilor. Rapoartele care laudă această țară includ incinerarea între formele de reciclare, iar aceasta este o eroare. În realitate, o capacitate prea mare de incinerare este o piedică pentru reciclare.
Este adevărat, Suedia plasează în gropile de gunoi o parte mult mai mică din deșeuri decât Marea Britanie, dar asta se întâmplă din cauză că incinerează mai mult. În Suedia sunt incinerate 49,5% din deșeurile municipale în timp ce în Marea Britanie se incinerează doar 27,1%.
More
Less
Experienţă
Ani de experienţă în traduceri: 12. Înregistrat în ProZ.com: May 2019.
Competențe